Pe mine mie... redă-mă
Pe mine mie redă-mă! De ce nu, la fel de bine de exemplu: Treptele vieţii, Etapele cunoaşterii (de sine), Odă dragostei şi iubirii, Omagiu lui M. Eminescu ( & W.Shakespeare & M. Sorescu), Slavă poeziei (cea adevărată, de mesaj şi substanţă), Odă actorului (one man show în acest caz) etc.? Asistăm la un inedit spectacol artistic 100% care pe parcursul a circa două ore punea în valoare lirica shakespeariană apoi pe cea eminesciană şi-n final a lui M.Sorescu, extraordinar de inspirată selecţie şi ordonare de texte ca şi întrega viziune artistico-scenografico-regizorală revenindu-i integral talentatului protagonist-interpret Claudiu Pintican, acesta fiind susţinut pe scenă de diafan-esotericele apariţii ale minionei balerine Alina Szas de la Teatrul Dramatic din Baia Mare iar din off, rafinat înregistrat magnetic şi apoi subtil redat în cursul derulării spectacolului, de vocea unor colege şi colegi actori, talentaţi recitatori, suprapusă unui deplin adecvat back ground sonor.
Poate că-n mica sală de conferinţe se adunaseră până la vreo 100 de spectatori de diferite vârste şi preocupări cotidiene, liantul lor fiind reprezentat de reverberaţia vizavi de creaţia artistică, probabil indiferent de natura ei, de-această dată una teatrală.
O scenă mică, fără gong sau cortină (cum remarcasem glumind cu ai mei înainte de spectacol), şi totuşi capabilă să sugereze un spaţiu şi-un timp convenţional indisolubil legat de etapele spectacolului. Modestă recuzita, la fel de modestă, dar deosebit de adecvată şi sugestivă, scenografia. Inspirate intrările dansatoarei, iniţial ursitoare-doică, mai apoi zână bună, provocatoare şi inocent-candidă copilă, mai apoi femeie, iubită, mamă ori repugnabilă târfă, inspiratoare muză, mereu îngerul personal acompaniindu-l precum un diafan alter ego, rând pe rând, pe omul copil, omul elev, omul adolescent îndrăgostit, omul adult şi responsabil, mereu aflat în faţa provocărilor şi insolvabilelor sale dileme, mai apoi omul treptat senilizat, stafidit dar devenit treptat filosoful pus în faţa marilor întrebări ale universului şi deopotrivă în faţa sfâşietoarelor sale spaime, a fricii faţă de iminenta-i şi definitiva-i trecere... dincolo, în cele din urmă a resemnării în faţa implacabilului.
Evident, nu puteau lipsi din sală şugubăţii şi guiţătorii, cei nespus de facil căzuţi dintr-o dată pradă veseliei, icnind din gâtlejuri de parcă voiau cu orice preţ să-şi iasă din propriul (obsedant) anonimat. Personal am perceput întregul show recitativ, de o certă valoare dramatică şi interpretativă, ca pe o exemplară lecţie de predare, sensibilizare şi-n final de înţelegere şi îndrăgostire faţă de acest pretenţios, azi aparent desuet, mijloc literar, poezia. Pe de altă parte nu puteam să nu remarc ţintele defel oculte ale actorului-regizor, descoperirea, ca şi-n cazul oeprei lui I.L. Caragiale, a deplinei actualităţi a poeziei eminesciene, de la problematica facerii la copilărie, adolescenţă, iubire, moarte şi-apoi similitudinea şi chiar sincronismul temelor socio-politice-morale, de la politicianism la patriotardism, de la ipocrizie la imoralitate şi injustiţie până la terifitianta deşărtăciune.
Spre finalul spactacolului am avut şi o altă revelaţie, şi-anume aceea că pentru (a înţelege, trăi, rezona corect la ceva) a gusta un astfel de spectacol şi pentru a te simţi-n final profund răscolit, înafară de educaţie şi cultură musai trebuie să fi avut în viaţă (ne)şansa traversării unor varii experienţe personale revelatoare, oricum am privi lucrurile viaţa neputându-se învăţa din cărţi (nici măcar de pe Internet, sic !).
Intrasem la liber, constatând surprins că spectacolul acesta în care Claudiu Pintican scosese pe rând din sine, cu deosebit talent şi dăruire, o infinitate de chipuri, expresii contradictorii şi răvăşitoare trăiri, fusese unul oferit pare-se pro bono iar asta în plină criză în care, nu-i aşa, şi actorii, oricât de aiuriţi sau boemi vor fi fiind ei, au de hrănit propriile guri alături de-ale cele ale familiilor lor, au de plătit taxe, facturi... şi oricum am privi lucrurile toate aceste cotidiene, pământeşti, nimicuri neputând fi cumva compensate măcar prin sincere, îndelungi şi călduroase aplauze / rechemări la rampă.
În câteva momente ale spectacolului am încercat să mi-l imaginez pe Claudiu Pintican într-un clasic rol shakespearean, mai apoi într-un exploziv, revoluţionar, rol patetic creat de pana lui Pushkin sau în vreun rol interpretat de tânărul furios James Dean şi-n cele din urmă în extraordinarul rol Minetti interpretat spre finalul carierei sale prodigioase de un monstru sacru al scenei româneşti (nespus de drag mie) Octavian Cotescu (veşnic abil onctuosul, versatil ipocritul, libidinos-fariseicul, venal-oportunistul...).
Am plecat fericit, gândindu-mă că un astfel de om-actor ar merita cu prisosinţă şansa întâlnirii în carieră a unui mare regizor capabil să-i zgândăre şi scoată la suprafaţă enorm de multiplele faţete & veleităţi actoriceşti dar pentru asta un rol esenţial îl au bunul înger însoţitor (al fiecăruia din noi) şi-apoi, nu în cele din urmă, capricioşii zei (creştini ori poate păgâni).
Felicitări şi aplauze meritate lui Claudiu Pintican, felicitări şi celor care l-au sprijinit în realizarea acestui excelent eveniment dramatic şi multă sănătate & şansă fără de care ajungerea şi desăvârşirea oricui sunt practic imposibile!
Vizionaţi un scurt fragment din spectacol
Accesări: 2069Tur virtual
